Recuperarea în Gonartroză

Recuperarea în Gonartroză

Genunchiul,  fiind cea mai mare articulaţie portantă intermediară a membrului inferior, este deosebit de solicitat atât în momentul de sprijin, pentru asigurarea stabilității, cât şi în mers, în ridicarea piciorului în momentul de balans. În afara rolului în mers, genunchiul este implicat într-o serie de momente ale activităţii cotidiene, cum ar fi: încălţatul, statul pe scaun, ridicatul unor obiecte de jos, urcat-coborât scări, etc.

Genunchiul a făcut obiectul multor cercetări de biomecanică, cercetări care au condus la concluzia că artroza de genunchi este rezultatul ruperii echilibrului între rezistența biologică a țesutului osteocartilaginos şi substraturilor mecanice de cauze diferite.

Afecțiunile reumatice degenerative, afectează un procent destul de mare din populaţia adultă şi în special pe cei vârstnici.

Durerea din gonartoza este un subiect vast care necesită multa atenție, kinetoterapia elimina durerea, redobândește  mobilitatea şi  forța musculara, acestea fiind într-o strânsă interdependenţă.

Gonartroza reprezintă localizarea reumatismului degenerativ la articulaţia genunchiului. Este considerată cea mai frecventă formă de reumatism degenerativ, fiind totuşi mai puţin severă decât coxartroza.

Debutul bolii este insidios. Simptomul principal este durerea. În perioada iniţială durerile sunt de mică intensitate, ulterior ele devin persistente, cu   intensificări în anumite împrejurări sugestive pentru diagnostic( poziţia ghemuit cu flexie mare a genunchilor, urcarea şi coborârea scărilor, mers pe teren accidentat)

Durerile sunt localizate pe fața anterioară sau antero-internă a genunchiului, mai rar sunt profunde şi greu de localizat. Durerea poate fi posterioară, în spațiul popliteu, sau poate iradia de la nivelul genunchiului spre gambă. Ea este de tip mecanic, survine la mers şi se calmează în repaus. După acea durere se asociază un deficit funcțional.

Alte semne clinice de diagnostic sunt:

-apariția crepitaţiilor la palparea genunchiului în mobilizare;

-şocul rotulian prezent în cursul unor pusee evolutive, în care sunt prezente şi tulburări de tip inflamator ;

-deformarea şi mărirea de volum a genunchilor în formele evoluante.

Procesul degenerativ artrozic al genunchiului este rezultatul unui dezechilibru între rezistența structurilor articulare şi solicitările la care sunt supuse aceste structuri.

În producerea gonartrozei primitive sunt încriminați factorii endocrini, factorii metabolici şi deficitul de întoarcere  al membrului inferior.

Gonartrozele secundare sunt determinate de :   dezalinieri articulare – genu varum, genu valgum, genu recurvatum, meniscopatii, instabilitate ligamentară, traumatisme articulare cu interesare osoasă, procese inflamtorii articulare cronice sau specifice. În gonartroza secundară, tulburările de circulaţie venoasă au rol agravant.

Se pot produce uneori supraîncărcări statice şi dinamice ale genunchiului de la distantă, în caz de picior plat, anomalii ale șoldului , etc. Gonartrozele cu debut femurorotulian, fie de cauză traumatică, fie determinate de malformații congenitale.

Depistarea factorilor generali şi locali favorizanți este necesară deoarece prin contracararea lor se poate opri evoluția nefavorabilă a procesului artrozic.

Stadiile de evoluție a gonartrozei

 stadiul inițial: se manifestă printr- o înzăvorare a genunchiului în mers, ușoară hipotrofie a cvadricepsului, crepitaţii moderate;

– stadiul evoluat: durere intensă în ortostatism şi mers, limitarea mobilității până la 90°, crepidaţii, flexum, hipotonie importantă a cvadricepsului, instabilitate la mers;

– stadiul final: dureri şi în repaus, inflamaţii, mobilitate mai mică de 90°, deformarea articulaţiei, flexum, mers greu cu bastonul.

 Tratamentul general al gonartrozei

      Tratamentul profilactic constă în evitarea eforturilor mari şi bruște, mai ales la sportivii de performanță, la vârstnici (care au un grad avansat de degenerare a elementelor articulare), la copii.

      Tratamentul de recuperare funcțională :

– luptă contra durerii;

– luptă contra redorii articulare;

– luptă contra disarmoniei musculare;

– luptă împotriva atitudinilor vicioase;

– recuperează mobilitatea articulară;

– recuperează musculatura;

– corectează atitudinile vicioase.

    Tratamentul medicamentos e indicat în pusee inflamatoare, când durerile nu sunt numai cu aspect mecanic ci apar şi în repaus, noaptea. Se folosesc antiinflamatoare la recomandarea medicului specialist.

 

Sindromul Down

SINDROM DOWN

Sindromul Down ( trisomie 21) reprezintă o afecțiune cromozomială (o afecțiune din naștere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii) cauzată de prezența unui cromozom 21 suplimentar.

Modificările clinice specifice unei anomalii poartă denumirea de fenotip. Sindromul Down determină peste 50 de semne clinice, însă foarte rar o persoana le prezintă pe toate. În cazul unui nou născut cu sindrom Down putem enumera câteva semne caracteristice:

  • lungime și greutate mai mică decât parametrii vârstei gestaționale
  • hipotonie musculară (musculatura nu prezintă un tonus normal având un aspect mai flasc)
  • hiperlaxitate ligamentară (articulațiile și implicit mobilizarea la nivelul acestora este mai mare, fapt ce conferă o instabilitate articulară în momentul în care se necesită menținerea unei poziții fixe)
  • hiporeflexie nervoasă
  • fața mică și rotundă, prezentând o dismorfie sugestivă: epicantus (un repliu în unghiul intern al ochiului)
  • fante palpebrale oblice ( ochi oblici, axul orbital orizontal este orientat oblic în jos, deschiderea palpebrală fiind alungită)
  • hipertelorism (distanța dintre cei doi globi oculari este mai mare decât în mod normal)
  • gura deschisă cu protruzie linguală (limba iese din gura datorită cavitații orale mici)
  • buza superioară eversată
  • urechi mici, jos implantate
  • nas mic, rădăcina nasului turtită
  • palat ogival și îngust
  • capul este brahicefalic cu occiput aplatizat și fontanele largi
  • gât scurt cu exces de piele în zona cervicală
  • torace în pâlnie, cu mameloane aplatizate
  • degetele de la mâini sunt mici, cu degetul mic încurbat (clinodactilie)
  • pliu palmar transvers unic (pliu simian) – acest semn nu este obligatoriu
  • picioare scurte și plate, spațiul dintre haluce și degetul II mult mărit
  • pielea este mai aspră (necesită îngrijire atentă) Unii sugari cu sindrom Down pot prezenta diferite malformații viscerale asociate:
  • anomalii congenitale cardiace în 40% din cazuri (principală cauza de deces în primul an de viață), mai ales malformații ale endocardului
  • malformații digestive în 3-5% din cazuri, mai frecvente sunt atreziile sau stenozele duodenale și megacolonul
  • malformații renale

Evoluție

La sugari, tonusul muscular scăzut poate contribui la apariția problemelor de supt și de alimentare, la fel ca și la apariția constipației și altor probleme digestive. La naștere, copiii cu sindrom Down sunt de mărime medie, dar ei cresc cu o rată mai lentă și rămân mai scunzi decât copiii normali.

Deși starea lor se poate îmbunătăți de-a lungul timpului, copiii cu acest sindrom achiziționează mai târziu față de copiii sănătoși anumite obiceiuri caracteristice vârstei, cum ar fi de exemplu statul în picioare, mersul în 4 labe, mersul. La copiii care merg în picioare și la cei de vârste mai mari, există întârzieri în ceea ce privește vorbitul și activitățile zilnice, cum ar fi mâncatul, îmbrăcatul și obișnuință de a merge la toaletă. Este foarte important să se înceapă de timpuriu un plan de terapii pentru a ajuta copiii să dezvolte abilități motorii și lingvistice.

Primii ani de viață reprezintă, pentru copil, timpul cel mai valoros din punct de vedere al dezvoltării globale. Fiecare copil este unic, având propriul său ritm de dezvoltare, iar atunci când există dificultăți în acest proces, se impune intervenția timpurie.

Intervenția timpurie presupune depistarea întârzierilor în dezvoltare, acționarea profesionistă asupra palierului deficitar pentru că fiecare copil să se dezvolte la potențialul maxim și poate fi integrat în societate.

Se consideră că intervenția timpurie se desfășoară de la 0 la 6 ani. Cu cat întârzierile în dezvoltare sunt depistate mai devreme, cu atât șansele de recuperare sau diminuare a acestora cresc.

În funcție de carențele în dezvoltare, se poate interveni  prin: stimulare senzorială, stimulare cognitivă, terapie ocupațională, logopedie, kinetoterapie, consiliere psihologică familială etc.

Copiii cu Sindrom Down au un profil ce evidențiază un nivel particular al dezvoltării motorii: hiperlaxitate articulară, hipotonie musculară.

Kinetoterapia are un rol important în dezvoltarea copilului cu Sindrom Down, încă din primele luni de viața pentru a avea o dezvoltare neuromotorie adecvată și armonioasă.

În urma evaluării musculo-articulare care urmărește bilanțul articular, bilanțul muscular, evaluarea aliniamentului și posturii corecte a corpului, evaluarea mersului etc. ,  se stabilește programul de kinetoterapie.

Se consideră că începerea tratamentului recuperator cât mai timpuriu posibil, va determina în viitor la obținerea unui grad cât mai mare de independentă. Tratamentul kinetic are pe lângă scopul de dobândire a unui grad de independență cât mai mare al copiilor cu Sindromul Down și scopul de prevenire și corectare a deficiențelor asociate.

Tratamentul recuperator, trebuie să răspundă cerinței de bază a dezvoltării și creșterii copilului. În perioada de dezvoltare a deprinderilor motorii de bază se pune fundamentul dezvoltării motorii viitoare. Este obligatoriu să ținem seama ca intervenția kinetoterapeutului să aibă loc în această perioadă. Un aspect important, dar și elementar de știut este ca în apariția limitărilor în comportamentul motor în cazul copiilor cu Sindrom Down este incapacitatea-dizabilitatea – de stabilizare a posturilor. În programul specific kinetic trebuie dezvoltată fiecare deprindere neuromotorie de bază, trebuie stimulată postura primară de bază.
Terapia prin joacă în cadrul procesului de recuperare are un succes mare în rândul acestor copii.  Ședința de kinetoterapie trebuie să înceapă cu manevre de masaj terapeutic, acest lucru favorizează apropierea copilului de către kinetoterapeut și apoi se va continua cu un program de exerciții care contribuie la dezvoltarea forței musculare, a echilibrului, a mobilității articulare și a orientării în spațiu.

 Kinetoterapeut : Ionașcu Adriana

Hernia de disc 

Hernia de disc

Reprezintă o afecțiune de natură neurologică ce se caracterizează prin alunecarea nucleului pulpos de-a lungul măduvei spinării și coloanei vertebrale, ceea ce clinic se traduce prin apariția unor dureri de spate foarte intense în zona respectivă.

Această afecțiune apare în momentul în care o parte sau întregul nucleu pulpos (zona moale a discului intervertebral) herniază printr-o zona slăbită a inelului fibros al discului intervertebral.                                                                                                                                           

Discul intervertebral este localizat, conform denumirii, între corpurile vertebrale. El are rolul de a absorbi undele de șoc la care este supusă coloana în timpul mișcărilor bruște pe care le efectuăm, în timpul activităților fizice intense.

Discul intervertebral are o zona centrală compusă dintr-o substanță de consistența unui gel, numită nucleu pulpos, care este înconjurat de o capsulă fibroasă, inelul fibros. Această structură este ținută fixă la locul ei printr-un ligament foarte puternic, ligamentul anterior longitudinal (care este localizat anterior coloanei corpurilor vertebrale) și de ligamentul longitudinal posterior (localizat posterior de corpurile vertebrale). Pe lângă aceste două ligamente, structurile sunt ținute fixe și prin mușchii paravertebrali.

Hernia poate să apară la orice nivel al discurilor intervertebrale, însa cele mai frecvente două localizări sunt reprezentate de discurile lombare și cele cervicale. Hernia discală lombară este cea care determină majoritatea durerilor cronice de spate (lumbago) precum și dureri care iradiază în membrul inferior (sciatica). Hernia lombara este mult mai frecventă decât cea cervicală  și apare în special la nivelul L5- S1. Se pare că în această zona ligamentele sunt mai puțin rezistente și mult mai subțiri.
Frecvența de apariție a acestei afecțiuni este relativ crescută, variind între 1- 10% din populația adultă. Cel mai afectat grup este cel cu vârsta între 25- 45 de ani.

Cauze

Coloana vertebrală este formată prin suprapunerea vertebrelor și are numeroase roluri, printre care de a susține trunchiul, de a proteja măduva spinării și nervii care merg din ea și care se distribuie periferiei. În ciuda faptului că pare foarte rigidă, coloana vertebrala are o anumită flexibilitate, iar vertebrele se suprapun prin intermediul unor spații conectate prin inelul fibros dar care în centru au un gel vâscos foarte fin, numit nucleu pulpos. Funcția lui este de a distribui presiunea egal în toate direcțiile și de a nu supraîncărca o zona a coloanei. Astfel sunt amortizate foarte multe din undele de șoc la care este supusă coloana noastră în fiecare zi. Coloana este împărțită în mai multe regiuni: coloana cervicalăcoloana toracicălombară și sacrală.

Herniile discale apar în momentul în care în inelul fibros care înconjoară nucleul pulpos apare o fisura ce ii permite acestuia să se mobilizeze de la locul său obișnuit și să ajungă între corpii vertebrali. Nucleul ajunge apoi în canalul spinal, apasă pe rădăcinile nervilor spinali (determinând apariția radiculopatiilor) și duce la apariția simptomelor.

 

Aceste rupturi apar în urma unor traumatisme, în cadrul unor profesii care impun efectuarea unor activități fizice foarte intense sau în cazul pacienților care stau foarte mult pe scaun. Dacă pacientul acuză mai degrabă dureri persistente dar nu foarte intense, acestea sunt semn de tocire a discului și nu de traumatism.

Factori de risc : 

– Vârsta;
– Activitatea fizică intensa la locul de muncă;
– Obezitate;
– Stil de viață sedentar;
– Vibrații excesive la care este supusă coloana;
Malformații congenitale coloanei și canalului vertebral.

Herniile de disc afectează mai ales persoanele de vârstă medie, adulții tineri cu profesii active.

Simptomatologie

Simptomele variază foarte mult în funcție de localizarea exactă a herniei, precum și în funcție de țesutul moale implicat și afectat. Durerea resimțita de pacient poate varia de la moderată la foarte intensă și poate să iradieze de-a lungul tracturilor nervoase. Adesea herniile nu sunt diagnosticate imediat deoarece pacienții amână prezentarea la medic sau simptomele sunt nespecifice.
Uneori pacienții au hernie de disc însa sunt asimptomatici. Această situație este posibilă în cazul în care nucleul pulpos nu apasă pe țesut moale sau nervi.

Simptomatologia herniei lombare                                                                                      

Localizarea cea mai frecventa a herniei lombare este între L4 – L5 sau între L5 – S1. Simptomele afectează zona lombară inferioară, fesele, coapsele și pot iradia spre gambă și chiar picior. Dintre nervii implicați cel mai adesea este vorba de nervul sciatic, determinând aspectul clinic clasic de sciatică, însa poate fi afectat și nervul femural.

Simptomele descrise de pacient includ: 

1. Spasm muscular;
2. Hipotrofie sau atrofie musculară în teritoriul afectat;
3. Durere iradiată de-a lungul nervilor;
4. Agravarea durerii la tuse, strănut, râs (prin creșterea presiunii în canalul vertebral);
5. Parestezii și alte tulburări senzitive la nivelul membrului inferior.

Simptomatologia herniei cervicale

Simptomele pot fi localizate la nivelul regiunii posterioare a craniului, gâtului, centurii scapulare, scapulelor, umerilor și membrelor superioare, iar dacă există afectarea plexurilor brahial și cervical intensitatea lor este crescută.

Cel mai frecvent simptomele sunt:

 
– Astenie musculară la nivelul membrelor superioare;
– Durere intensă la nivelul umerilor și scapulelor;
– Dureri în regiunea nucală;
– Imposibilitatea de întoarcere a capului sau de efectuare a mișcărilor bruște;
– Dureri iradiate în umăr, braț, antebraț și mai rar la nivelul palmei, degetelor;
– Spasm al musculaturii vertebrale superioare;
– Durerea accentuată la râs, tușit, strănut.

Diagnosticarea herniei de disc poate fi făcută uneori, dacă intensitatea și natura simptomelor sunt sugestive, chiar și în funcție de informațiile aflate în urmă anamnezei și examenului clinic. Anamneza trebuie centrată pe caracterul simptomelor, al durerii și pe evoluția lor în timp, iar examenul fizic neurologic poate să evidențieze reflexele musculare, tulburările senzitive și forța musculară.
Informații sugestive pentru hernia de disc sunt: 

  1. Debut acut după un traumatism;
  2. Durere localizată unilateral, agravată de mișcare (în orice poziție) și ameliorată de odihnă într-o poziție antalgică. Din antecedentele medicale ale pacientului este important de aflat dacă au existat traumatisme recente, dacă acesta are o profesie cu risc și dacă în familia sa există astfel de afecțiuni.

 

Tratament

Scopul tratamentului herniei de disc este ameliorarea durerii și oprirea evoluției procesului etiopatogenic. Pentru aceasta se indică o perioada de odihnă, administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene și fizioterapie. Majoritatea pacienților răspund foarte bine la aceste tratamente combinate și își pot relua activitățile cotidiene, simptomele fiind controlate adecvat. Există însa și un procent relativ mic care au nevoie de tratament pe termen lung, corticoterapie sau chiar intervenție chirurgicală.

Pentru majoritatea pacienților cu hernie de disc tratamentul conservator este cel mai indicat iar starea lor de sănătate se ameliorează spectaculos. Doar un procent relativ redus continuă să aibă dureri de spate în urma tratamentului, situație în care sunt indicate alte metode terapeutice. În cazul în care pacienții au meserii ce constituie factori de risc pentru recurența afecțiunii, specialiștii le pot recomanda schimbarea locului de muncă.

Se recomandă:

Adoptarea unui regim de viață cât mai activ, bazat pe exerciții fizice și o dietă adecvată. Greutatea în plus poate să agraveze simptomele, deci este foarte important ca pacienții supraponderali să revină la greutatea indicata și recomandata pentru înălțimea și vârsta lor;
Să participe la programe de fizioterapie complexă. Astfel pacienții sunt învățați cum să se îmbrace, cum să meargă și cum să ridice greutăți corect, astfel încât să nu apară durere. Terapeuții vor realiza și programe de exerciții menite să întărească musculatura pacienților, atât cea abdominală cât și cea paravertebrală. Cu timpul se va redobândi flexibilitatea coloanei vertebrale și pacientul se va mobiliza mult mai ușor;

Să își facă masaj local pentru a stimula musculatura.

Leziunile musculare

Leziunile musculare

Sunt rezultatul unor macro traumatisme produse de o contracție bruscă a unui mușchi, în anumite condiții favorizante. Întinderea reprezintă o leziune a mușchilor sau a tendoanelor. În funcție de severitatea leziunii, putem avea o simplă suprasolicitare a mușchiului sau a tendonului. Unii sportivi, în special cei amatori neglijează accidentările de mică amploare, care astfel întârzie să se vindece și uneori chiar se cronicizează.

Clasificare

Grad 1. Leziune ușoară care afectează un număr redus de fibre musculare – Leziune fibrială.

Grad 2. Leziune medie care afectează un număr extins de fibre musculare, dar mușchiul nu este complet rupt.

Grad 3. Leziune severă sau ruptură musculară completă.

Tratament

În primă fază, scopul tratamentului este de a reduce edemul (umflarea) și durerea.

Se recomandă aplicarea în primele 24-48 ore a formulei ,, RICE ,, :

* R (rest) = repaus , adică reducerea sau chiar oprirea activităților sportive.

* I (ice) = gheață, aplicarea pe zonele traumatizate timp de 20 de minute de 3 – 6 ori pe zi, și nu se aplică direct pe piele ci se înfășoară într-un prosop.

* C (compression) = comprimare, menținerea unei presiuni constante cu ajutorul unei fașe elastice în zona afectată.

* E (elevation)= ridicarea membrului afectat de la planul orizontal.

În a doua etapă a recuperării se urmărește recuperarea forței musculare dinaintea prejudiciului, creșterea rezistenței musculare pe mușchii agoniști și antagoniști, întinderea țesutului cicatricial fibros, obținerea controlului-coordonării și echilibrului, obținerea calităților motrice dinaintea producerii prejudiciului, obținerea flexibilității musculare.Scopul final este reluarea activităților fizice și sportive.

Clinica noastră de recuperare FizioHealth abordează un tratament cu ajutorul terapiei combinate (kinetoterapia, electroterapia, laser terapia, terapia TECAR și masajul terapeutic) deoarece obținem rezultate mai bune la tratament. Folosind această terapie combinată grăbim procesul de cicatrizare, recuperare și întreținem efectele sale asupra corpului.

Prin kinetoterapie urmărim refacerea forței și rezistenței musculare, îmbunătățirea amplitudini de mișcare prin intermediul exercițiilor fizice ( mobilizare, relaxare, cu rezistență, pe placa de echilibru, diagonalele Kabbat, stepper, bicicletă, bicicletă eliptică, scripete, spalier) pentru a îmbunătății starea pacientului.

Electroterapia este decontracturantă, antalgică, antiinflamatoare, vasculotrofică iar laser terapia este sedativă, hiperemiantă( stimulare circulatorie) și acționează în profunzime.

Masajul terapeutic este destresant, relaxant, decontracturant, îmbunătățește circulația sanguina și cea limfatică.

Vă așteptăm în clinica noastră pentru un program individualizat de recuperare medicală.